Colindele și obiceiurile de iarnă se întind pe aproape trei săptămâni
Sărbătorile de iarnă nu înseamnă, în satul românesc, o singură seară. Sunt un ciclu întreg, care începe pe 20 decembrie, de Ignat, și se încheie pe 7 ianuarie, de Sfântul Ion, cu Crăciunul, Anul Nou și Boboteaza drept puncte de sprijin. Fiecare zi are datinile ei, iar multe sunt cu mult mai vechi decât creștinismul.
Perioada coincide cu solstițiul de iarnă, când ziua, ajunsă la cea mai mică lungime, începe din nou să crească. Aproape toate popoarele vechi au serbat momentul. Romanii aveau Saturnaliile, cu daruri și ospețe, iar pe 25 decembrie, nașterea Soarelui neînvins. Peste aceste sărbători s-a așezat, în secolul al IV-lea, Crăciunul.
Ajunul Crăciunului și colindatul copiilor
În dimineața de 24 decembrie, în sudul țării, copiii pornesc în cete din casă în casă, cu trăistuțe după gât, strigând: „Bună dimineața la Moș Ajun!” Primesc colăcei, mere, nuci și covrigi. Darurile au rămas, simbolic, aceleași de sute de ani.
Seara încep colindele propriu-zise. „O, ce veste minunată”, „Trei păstori”, „Florile dalbe”, „Astăzi s-a născut Hristos” sunt printre cele pe care le știe toată lumea. Gazda care nu primește colindătorii e socotită zgârcită și, în unele sate, se alege cu o strigătură pe măsură.
Ceata de feciori, în patrimoniul UNESCO
Forma cea mai veche și mai solemnă a obiceiului este colindatul în ceată bărbătească, păstrat mai ales în Transilvania, Maramureș și Moldova. Tinerii neînsurați ai satului se adună cu săptămâni înainte, își aleg un conducător, numit vătaf sau jude, și învață zeci de colinde, diferite pentru fiecare fel de gazdă: pentru casa cu fată de măritat, pentru preot, pentru cioban, pentru văduvă.
În noaptea de Crăciun colindă fiecare gospodărie, fără a sări vreuna. Cântă pe 2 grupuri, care își răspund, iar la sfârșit primesc un colac mare și fac urări. În 2013, obiceiul a fost înscris de UNESCO în patrimoniul cultural imaterial, la propunerea României și a Republicii Moldova.
Steaua, purtată până la Bobotează
Din prima zi de Crăciun și până la Bobotează, copiii umblă cu Steaua: o stea mare, din lemn și hârtie colorată, cu clopoței, purtată pe un băț, cu icoana Nașterii în mijloc. Cântecul „Steaua sus răsare” amintește de steaua care i-a călăuzit pe cei 3 magi.
Capra, Țurca și Cerbul
Între Crăciun și Anul Nou ies pe uliță măștile. Cea mai răspândită e Capra, numită în Transilvania Țurcă, în Muntenia și Oltenia, Brezaie, iar în alte locuri, Cerb. Un flăcău ascuns sub un țol colorat poartă un cap de lemn cu falca de jos mobilă, pe care o clămpăne în ritmul fluierului și al tobei.
Jocul are un tâlc vechi. Capra dansează, se îmbolnăvește, cade și moare, apoi, descântată, învie. E imaginea naturii care moare iarna și renaște, rămasă din ritualuri agrare de dinainte de creștinism.
Jocul Ursului, din Moldova
Pe valea Trotușului, la Comănești, Dărmănești și în satele din jur, în ajunul Anului Nou coboară pe străzi cete întregi de urși. Tinerii poartă blănuri adevărate, moștenite în familie și reparate de la an la an, care atârnă 40-50 de kilograme, cu ciucuri roșii la urechi.
Urșii joacă în ritmul tobelor și al fluierului, conduși de un „ursar”, se rostogolesc, mor și învie. Și aici, sensul e alungarea anului vechi și a răului. Alaiurile mari numără câteva sute de oameni, cu toboșari, irozi și mascați, și au devenit, în ultimii ani, un spectacol pentru care vin vizitatori din toată lumea.
Plugușorul și Sorcova
În ajunul Anului Nou, băieții merg cu Plugușorul. Odinioară se purta un plug adevărat, tras de boi împodobiți, cu care se trăgea o brazdă în curtea gazdei. Azi au rămas urarea, biciul, clopoțeii și buhaiul, o putinică acoperită cu piele, prin care trece o șuviță de păr de cal. Trasă cu mâna udă, scoate un muget gros, de taur. Textul, „Aho, aho, copii și frați”, e o lungă urare de belșug, care povestește întreg drumul grâului, de la arat la colacul scos din cuptor. În dimineața de 1 ianuarie vine rândul celor mici, cu Sorcova. Ating ușor gazdele cu o crenguță împodobită cu flori de hârtie și le urează să fie „tari ca piatra, iuți ca săgeata”. Cuvântul e de origine slavă și trimite la mlădița verde. Mai demult, sorcova era o ramură de măr sau de păr pusă în apă de Sfântul Andrei, ca să înmugurească până la Anul Nou.
Ignatul, masa de Crăciun și bradul
Pe 20 decembrie, de Ignat, se taie porcul. Obiceiul, cu rădăcini în sacrificiile de solstițiu, e însoțit de „pomana porcului”, masa oferită pe loc celor care au ajutat. Din el se pregătesc toate felurile de sărbătoare: cârnații, caltaboșii, toba, piftia, șoriciul, sarmalele. Fiindcă postul ține până în ziua de Crăciun, masa din Ajun e de post, cu bob, prune, turte cu julfă din sămânță de cânepă și colaci. Cozonacul și friptura apar abia pe 25. Bradul împodobit, astăzi de nelipsit, e cea mai nouă dintre datini. A venit din spațiul german și s-a răspândit în orașele românești în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după sosirea în țară a principelui Carol, în 1866. Darurile se dădeau, tradițional, de Sfântul Nicolae, în noaptea de 5 spre 6 decembrie, în ghetele lustruite și așezate la ușă, cu o nuielușă pentru copiii neascultători. Moș Crăciun cel cu sanie și cu sac e o figură de secol XX. În anii comunismului a fost înlocuit oficial cu Moș Gerilă, care venea de Anul Nou, la „pomul de iarnă”.
Boboteaza, încheierea sărbătorilor
Pe 6 ianuarie, la Botezul Domnului, preoții sfințesc apele. În multe localități de pe malul unui râu sau al mării, o cruce de lemn e aruncată în apa rece, iar câțiva bărbați sar s-o aducă la mal. În ajun, fetele își pun busuioc sub pernă, ca să-și viseze ursitul, și, după o credință veche, în noaptea aceea vorbesc animalele.
A doua zi, de Sfântul Ion, măștile sunt puse în pod, colacii s-au terminat, iar satul se întoarce la treburile iernii, cu urarea rostită de zeci de ori în aceste zile, „La anul și la mulți ani”, care nu promite nimic altceva decât că, peste 12 luni, toate vor fi luate de la capăt.






